Și eu și tu și fiecare dintre noi a auzit expresia:”Iert, dar nu uit!”
Ea este deja o expresie înrădăcinată, care a devenit un mod de gândire și, evident și de acțiune.
Poate că ai spus-o sau gândit-o și tu, vreodată. Sau ai auzit-o în familie.
Oare ce îi face pe toți cei care o folosesc să aibă aceeași reacție?
Cum este posibil să fie vorba de aceleași reacții, la oameni diferiți, aflați în situații diferite, în spații geografice diferite, în medii profesionale sau culturale diferite, dar să afirme exact aceeași formulă?
Este foarte clar un program de manipulare, generat din timp și întărit prin repetarea lui din generație în generație.
Astfel, oamenii preiau un mod de a gândi, de a simți, de a reacționa.
Este în regulă să iertăm, dar de ce nu trebuie să uităm gestul, fapta, cauza pe care considerăm că am iertat-o?
De ce ne lăsăm cu atâta ușurință amăgiți de formule standard și ne mai și credem autentici folosindu-le?
Păi, ar fi înțelept să ne întrebăm: dacă nu am putere să uit, unde este puterea mea?
Dar dacă nu trebuie să uit, de ce nu trebuie să uit?
Cu ce mă ajută să nu uit ceva negativ sau ceva ce eu consider negativ?
Trebuie să țin minte aceste lucruri pe care le consider negative sau să învăț din ele?
Dacă nu uit ce mi-a făcut celălalt și eu consider că este ceva rau, înseamnă că îl judec.
Am eu dreptul de a-i judeca pe ceilalți?
Mă consider în drept să fac aceasta?
Sunt la nivelul de lipsă de greșeală, ca să îi pot judeca pe ceilalți?
Dar chiar cred că am iertat, dacă consider că nu pot uita?
Înțeleg ce înseamnă Iertarea?
Dar Uitarea?
Am analizat vreodată aceste cuvinte, dacă tot le folosesc? Sau dacă le aud la ceilalți?
Pot accepta că a sosit timpul să încep să gândesc cu mintea mea și să simt cu sufletul meu?!
Eu zic că DA!
TU?
Cu mult drag,
Flori Mateescu