Ei bine, am un suflet de matematician romantic. Dacă e să dau acum un rost participării mele la olimpiadele şcolare de matematică acesta este: mă revăd consternată în faţa acelor exerciţii dificile, ştiind că singura cale posibilă să le rezolv era să fac apel la intuţie şi imaginaţie, la depăşirea măsurilor exacte, la acceptarea utopiilor. Când am răzbit onorabil aceste probe ale anilor mei de elevă am făcut-o, deci, pentru că mi-am permis să rezolv probleme ce ţin de raţiune şi de emisfera stângă a creierului cu metode dreptace, feminine, fluide, sfidând logica şi dansând cu cifrele, rânduindu-le aleatoriu. Pentru dăţile când am dat-o în bară la concursurile de mate am acum şi explicaţia: în unele zile uitam cum să unesc stânga cu dreapta şi încercam să respect căile bătătorite, să mă folosesc doar de precisa listă din capul meu cu teoreme şi calcule complicate, marşând ca la armată spre quod erat demonstrandum.
Peste aceste din urmă metode s-au aşternut între timp ani de olimpiade pentru suflet, învăţări ce mi-au solicitat toată mobilizarea de forţe feminine: oblojirea rănilor prin iertare, descinderi prin întunericul inimii în căutarea speranţelor rătăcite, înfloriri ale iubirii, adânciri în extazul culorilor, înţelegeri despre a-mi fi mie însămi o mamă bună.
Astăzi, în toiul iernii de afară, mă simt învolburată în primăvara vieţii, bucuroasă ca un copil că şi-a găsit drumul înapoi spre mine…matematica. Nu, nu fac ecuaţii din culegeri, deşi mi-ar plăcea, din curiozitate, să văd cu ce ochi le-aş mai aborda acum. În schimb, mă joc în imaginaţie cu figuri geometrice, mă proiectez în intersecţia perfect echilibrată dintre sfere, îmi redescopăr simţuri neobişnuite ale proporţiei, rotirii interioare, expandării şi revenirii la centru. Şi realizez că nimic nu se pierde din anii de şcoală, că experienţele noastre rodesc toate la timpul lor.
De curând, la o şuetă printre adolescenţi, s-a pus aceeaşi problemă ca pe vremea mea: De ce sunt obligat să îmi chinui mintea cu matematica dacă eu sunt bun la arte? Sau invers.
Pentru că în viaţă vor fi vremuri când vei scăpa teafăr din cutremure ale inimii doar reuşind să identifici de la distanţă tipare ce se repetă, stând cu picioarele în apă rece, încercând să îţi clarifici care-i ipoteza fiinţei tale, unde vrei să ajungi, ce instrumente ai la dispoziţie ca să compui o rezolvare. Iar cu alte ocazii, în cadre bine trasate, doar imaginaţia şi credinţa te vor scoate din impas, chit că eşti un exponent lăudabil al preciziei, realismului şi detaliilor bine puse la punct.
***
Sârguincioasă ca în şcoala generală, exersez astăzi cum într-o sferă îmi odihnesc mintea, în alta inima. Le aduc împreună, odată cu toate gândurile mele zumzăitoare. În rotunjimea acestei suprapuneri, găsesc simplitatea şi complexitatea, Cerul şi Pământul, începutul şi sfârşitul, întunericul şi lumina, punctul care sunt şi lipsa mea de limite, echilibrul perfect. Trăiesc o poveste de dragoste între matematică şi vers.
Articol de Cristiana Tanase