Cineva îmi spunea că ochii câinilor sunt triști.
Că merge pe stradă și privește la câinii de companie și nu vede bucurie în ochii lor, ci tristețe.
Acum merg și eu pe stradă cu cățelul.
El este un vesel. Îi râd ochișorii și zâmbește cât de des poate, „cu gura până la urechi”.
Dar văd oamenii.
Ei sunt triști…ochii lor și-au pierdut strălucirea.
Și mersul lor și-a pierdut elasticitatea.
Preocupați de ceva, uneori cu privirile în pământ, cu pași impersonali, par că trăiesc… dar vegetează în robotismul unor zile identice, în care totul e la fel, același trezit de dimineață, mai fără chef, mersul la serviciu, poate într-un colectiv nepotrivit sau prestând o activitate care nu face plăcere ori cu cerințe prea mari, adesea și cu venituri prea mici, chiar și acolo unde există pregătire și performanță, apoi acasă, la aceeași rutină…
Fără bucuria naturii, fără emoția dată de palpitația vieții, prea prinși în virtual, într-un virtual fără suflet.
Dar omul crede că poate trăi și așa.
Apoi se întreabă de ce apar atacuri de panică… sau stări depresive… varii tendințe împotriva lor însiși… Oare de ce?
Dar privirile câinilor, de ce sunt triste și inexpresive, când sunt cu găzduitorii lor, părinții lor umani?
Căci ei reflectă comportamentul și stările oamenilor cu care conviețuiesc! Și privirile oamenilor care îi însoțesc sunt la fel de triste, adesea goale, fără gânduri, fără viață, fără propria lor viață…
Arătați iubire unui câine sau unei pisicuțe sau cui vreți!
Să vedeți cum răspunde de prompt!
Vă va dărui însutit și înmiit și iubire și bucurie, stare de bine, sens al vieții, vă arată calea ferită de rău, calea binelui, vă transmit iubire necondiționat, fără să conteze cum sau ce sunteți, câte studii sau ce situație financiară aveți, indiferent de condiționările lumii materiale.
Acestea sunt clipe de bucurie autentică!
Și le meritați din plin!
Cu mult drag,
Flori Mateescu